Barbour crede că conceptul de timp poate fi similar aceluia de mulţime a numerelor naturale. Toate numerele există în mod simultan şi ar fi un nonsens să gândim că numărul 1 există înaintea numărului 20.

În acest punct al raţionamentului este posibil ca cititorul să ridice întrebarea: “Încercaţi să mă convingeţi că această mişcare pe care o fac chiar acum cu braţul, de fapt nu există? Dacă fracţiunile infinitezimale de “acum-uri” nu ar fi interconectate, cum mi-aş aminti eu oare primele idei din acest articol? Cum îmi amintesc eu oare, ce am mâncat la prânz? De ce mă trezesc oare şi mă duc la lucru, dacă slujba îi aparţine acelui “eu” care nu are nimic de a face cu mine? Dacă viitorul este deja acolo, de ce am mai depune vreun efort?

Astfel de dileme au apărut din percepţia iluzorie că timpul curge ca apa dintr-un râu. Putem considera un univers lipsit de timp ca pe o cremă lungă de vanilie, al cărei centru a fost umplut cu ciocolată pe întreaga lungime. Dacă tăiem o felie, vom obţine ceea ce numim un prezent, un “acum”.

Presupunând că noi suntem reprezentaţi de ciocolată din centru, am putea crede că felia noastră este singura existentă în univers, iar feliile anterioară şi ulterioară au numai o existenţă conceptuală. Această idee ar fi ridicolă pentru un observator al cremei, care ştie că toate feliile există împreună.

Luând în consideraţie acest exemplu, aş putea spune că “eu” nu sunt aceeaşi persoană care a început să scrie această propoziţie. Sunt unic probabil doar în aparenta legătură cu fiecare dintre subiecţii care au scris mai înainte cuvintele din acest paragraf. Totuşi, chiar şirul nesfârşit de “acum-uri” independente unul de celălalt, nu ar fi ceva dispersat. Acestea tot formează o structură. Sunt un bloc, o cremă unitară, fără fărâmituri.

Tocmai aceasta este teoria lui Barbour: într-un anume spaţiu al cosmosului, viitorul (viitorul nostru) este deja acolo, desfăşurat, iar fiecare secundă din trecutul nostru este de asemenea prezentă, nu numai ca amintire, ci şi ca prezent viu. Cel mai dureros lucru pentru oameni, aşa cum este conturat în filozofiile orientale, ar fi încercarea de a rupe tiparele fixate. Cel înţelept, care urmează cursul predeterminat, ar fi o figură fericită în mijlocul ciocolatei din crema cosmică, încercând să trăiască unicele şi infinitezimalele noastre “acum-uri”.

Mulţi dintre noi sunt convinşi în mod profund de existenţa unui mare ceas cosmic la un nivel existenţial insesizabil, ale cărui tic-tac-uri determină fiecare secundă în acest spaţiu imens, numit univers. La începutul secolului trecut, Albert Einstein demonstra deja faptul, că realitatea temporară este relativă faţă de orice obiect din univers, iar timpul este un “subiect” inseparabil de spaţiu. Chiar şi specialiştii care sincronizează timpul în această lume, sunt conştienţi de faptul că lumea este condusă de un tic-tac stipulat în mod arbitrar, întrucât ceasurile nu pot da nicidecum o măsură a timpului.

Aparent, singura alternativă ar fi aceea de a coborî într-o “iluzie temporară” a acestei infinităţi, ştiind că acolo este un spaţiu în care trecutul nostru încă există, iar ceea ce facem rămâne neschimbat. Sau cum ar spune însuşi Einstein: “Noi, cei care credem în fizică, ştim că distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este doar o iluzie care persistă cu înverşunare.”