“Timpul este o imagine în mişcare a eternităţii.” — Platon

Noi tindem să credem că destinul nu este fixat şi că tot trecutul se stinge în uitare, dar poate fi mişcarea doar o iluzie? Un renumit fizician britanic explică faptul că într-o dimensiune specială, timpul pur si simplu nu există.

“Dacă încerci să pui mâna pe timp, el îţi lunecă totdeauna printre degete”, spune Julian Barbour, fizician britanic, autor al cărţii: “Sfârşitul timpului – următoarea revoluţie în fizică” într-un interviu acordat organizaţiei Edge Foundation. În timp ce rezonanţele acestei afirmaţii poetice încă mai răsună în încăpere, Barbour împreună cu jurnalistul, nu vor mai fi avut probabil nici o conexiune cu propriul lor sine existent cu doar o secundă în urmă.

Barbour crede că oamenii nu pot capta timpul, deoarece acesta nu există. Nefiind nici pe departe o teorie nouă, aceasta totuşi nu s-a bucurat de popularitatea pe care au avut-o teoria relativităţii a lui Einstein sau teoria string-urilor.

Departe de a constitui doar o irezistibilă atractivitate pentru o un grup restrâns oameni de ştiinţă, conceptul de univers lipsit de timp oferă un model, care poate pava drumul spre elucidarea multor paradoxuri cu care se confrunta fizica modernă în explicarea universului.

Noi tindem a concepe şi percepe timpul ca având o natură lineară şi un curs care curge inevitabil dinspre trecut spre viitor. Aceasta nu este doar o percepţie personală, comună tuturor oamenilor, ci şi contextul în care mecanica clasică analizează toate funcţiile matematice în interiorul universului. În lipsa unui astfel de concept, idei precum principiul cauzalităţii şi inabilitatea noastră de a fi prezenţi în două evenimente în acelaşi timp, ar începe a fi adresate începând de la un nivel complet diferit.

Ideea discontinuităţii timpului propusă de Barbour încearcă să explice – într-un context teoretic – un univers compus dintr-o multitudine de puncte, pe care le denumeşte “acum-uri”. Dar astfel de “acum-uri” nu ar trebui înţelese ca momente zburătoare venite din trecut şi care vor muri în viitor; un astfel de “acum” ar fi numai unul, printre milioanele de “acum-uri” existente în mozaicul universal etern al unei dimensiuni speciale, imposibil de detectat, fiecare “acum” fiind legat în mod subtil de celelalte, nici unul nefiind totuşi mai remarcabil decât vecinătatea sa. Ele există toate în acelaşi timp.

Conţinând un asemenea amestec de simplitate şi complexitate, ideile lui Barbour promit o mare uşurare oricui doreşte să accepte lipsa timpului înaintea Big Bang-ului.