După decenii de cercetare intensivă, enigma rămâne neclară: de ce nicio regiune a creierului nu pare să fie responsabilă pentru depozitarea amintirilor?
Majoritatea oamenilor presupun că amintirile trebuie să aibă o locație precisă în interiorul capului nostru. Cu toate acestea, cercetătorii din domeniul medical s-au confruntat cu o dilemă: nu au reușit să identifice o regiune specifică a creierului care să stocheze în mod clar ceea ce noi numim amintiri. Așadar, există o posibilitate că amintirile noastre să nu fie înăuntrul nostru, ci undeva în afara structurii noastre fizice?
Biologul, autorul și cercetătorul Dr. Rupert Sheldrake propune o perspectivă inovatoare în ceea ce privește cercetarea minții. În timp ce majoritatea oamenilor de știință caută răspunsuri în interiorul craniului, Sheldrake explorează ideea că amintirea ar putea fi situată într-un câmp care înconjoară și pătrunde creierul. El compară creierul cu un televizor, sugerând că acesta acționează ca un “decodor” pentru informațiile pe care le primim din mediul nostru.
Conceptul-cheie al lui Sheldrake este acela că amintirile nu sunt localizate într-o anumită regiune a creierului, ci sunt încorporate într-un câmp mai larg, care include atât organismul cât și mediul său înconjurător. El sugerează că creierul nu este un recipient static pentru amintiri, ci mai degrabă un instrument pentru accesarea și interpretarea acestora din câmpul morfogenetic.
Câmpuri morfogenetice
Dar dacă memoria nu se află în creier, unde se află? Urmărind noţiunile altor biologi, Sheldrake consideră că toate organismele au propriul câmp de rezonanţă – un câmp existent atât în interiorul cât şi în afara corpului – ce îi dă formă şi instrucţiuni.
O alternativă la înţelegerea predominant mecanică/reducţionistă a biologiei, abordarea morfogenetică percepe organismele în strânsă legătură cu câmpurile lor corespunzătoare, aliniindu-se cu memoria cumulată pe care speciile, ca un întreg, au experimentat-o în trecut.
Aceste câmpuri devin tot mai specifice, formând câmpuri în interiorul câmpurilor, fiecare minte, chiar şi fiecare organ, având propria rezonanţă şi propria istorie unică, stabilizând organismul prin analogii cu experienţa anterioară. “Conceptul-cheie al rezonanţei morfice este faptul că lucruri similare influenţează lucruri similare, în spaţiu şi timp”, scrie Sheldrake.
Totuşi, mulţi neurofiziologi insistă în legătură cu o cercetare şi mai profundă în interiorul creierului pentru a descoperi unde se află memoria. Unul dintre cei mai bine cunoscuţi cercetători de acest fel a fost Karl Lashley, care a demonstrat că, chiar şi după ce a fost tăiat până la 50 la sută din creierul unui şobolan, şobolanul încă îşi putea aminti trucurile pe care le-a învăţat anterior.
Curios era faptul că nu conta care jumătate din creier a fost eliminată; fie că era emisfera stângă sau cea dreaptă, rozătoarele erau capabile să execute acţiunile pe care le-au învăţat la fel ca înainte. Cercetări succesive au relevat rezultate similare şi la alte animale.
Teoria holografică, născută din experimente cum au fost cele ale lui Lashley, consideră că memoria nu se află într-o anumită regiune a creierului, ci în creier ca un întreg. Cu alte cuvinte, la fel ca o imagine holografică, o amintire este stocată ca un model de interferenţă din creier.
Cu toate acestea, neurologii au descoperit că creierul nu este o entitate statică, ci o masă sinaptică dinamică în flux constant – toate substanţele chimice şi celulare interacţionează şi îşi schimbă poziţia în mod constant. Spre deosebire de un CD, care are un format obişnuit, neschimbător şi care va oferi aceleaşi informaţii înregistrate chiar şi cu mulţi ani de acum înainte, este dificil să se susţină că o amintire ar putea fi adăpostită şi regăsită într-un creier în continuă schimbare.
Dar oricât de condiţionaţi am fi să credem că gândurile sunt conţinute în capetele noastre, ideea că amintirile ar putea fi influenţate din exteriorul creierului nostru pare la prima vedere oarecum confuză.
Sheldrake scrie în articolul său “Experimente totale”: “… pe măsură ce citiţi această pagină, razele de lumină trec de pe pagină în ochi, formând o imagine inversată pe retină. Această imagine este detectată de celulele sensibile la lumină, provocând impulsuri nervoase ce trec la nervii optici, care conduc la modele electrochimice complexe de activitate în creier.
Toate aceste lucruri au fost investigate în detaliu prin tehnicile neurofiziologiei. Dar aici se află misterul. Totuşi deveniţi oarecum conştient de imaginea de pe pagină. O trăiţi în afara dv, în faţa feţei dv. Dar din punct de vedere ştiinţific convenţional, această experienţă este iluzorie. În realitate, imaginea ar trebui să fie în interiorul dv., împreună cu restul activităţii mentale.”
În timp ce cercetarea memoriei contestă înţelegerea biologică tradiţională, cercetători ca Sheldrake cred că adevăratul loc unde se află amintirile este într-o dimensiune spaţială neobservabilă.
Această idee se aliniază cu noţiunile primare privind gândirea, cum ar fi “inconştientul colectiv” al lui Jung sau gândirea taoistă care vede mintea şi spiritul uman derivate din diverse surse, atât din interiorul cât şi din afara corpului, inclusiv influenţele energetice ale mai multor organe diferite (cu excepţia, bineînţeles, a creierului).
Din acest punct de vedere, creierul nu acţionează ca un depozit sau chiar ca mintea în sine, ci ca legătura fizică necesară pentru a corela persoana cu câmpul său morfic.
