Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, cu toate că el încă mai persistă , în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc., mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte, teza comunistă este profund violentă, promovează “lupta de clasă”, ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: “Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau “Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip “crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc., dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

Citiți și DRAGONUL ROȘU ~ DISCIPOLII DIAVOLULUI (partea 1)

DRAGONUL ROȘU ~ DISCIPOLII DIAVOLULUI (partea a 2-a)

DRAGONUL ROȘU – DISCIPOLII DIAVOLULUI (partea a 3-a)

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ. Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

Oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru că acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul, cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică.

Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa “Masacrarea studenţimii române” dezvăluie:

“Urmare a “spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.
Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul “Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.
De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de “natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

Victimele “experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, “după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al “Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: “În “laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit “virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

“Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.
Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu -EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

“Piteşti era “centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.