Descoperirea inseparabilităţii cuantice arată o mare limitare în viziunea preponderentă a ştiinţei actuale. Din timpul lui Descartes, Galileo şi Newton, punctul de vedere care a dominat ştiinţa vestică a fost că Universul este asemenea unei maşini uriaşe, fără scop şi conştiinţă. Interacţiunea dintre componentele sale este limitată de timp şi spaţiu (sunt activităţi locale) şi întregul poate fi înţeles studiind componentele individuale, deoarece întregul este doar suma tuturor componentelor individuale.
Acest tip de ştiinţă este cunoscută sub numele ştiinţa newtoniană, sau clasică. Obiectele sau sistemele sunt divizate în micro-obiecte din ce în ce mai mici, iar studiind aceste micro-obiecte individuale, se crede că se poate descrie sistemul (obiectul) iniţial, întregul. Un exemplu tipic este constructia de maşini – o maşină întreagă este compusă din părţi. Acest tip de abordare ştiinţifică consideră chiar şi corpul uman drept o maşină, un sistem. Medicina vestică este bazată pe metode de genul “tratează capul dacă te doare capul, tratează piciorul dacă piciorul este cel care te doare”.
Însă inseparabilitatea cuantică implică existenţa unei acţiuni “fantomă”, la distanţă. Având în vedere această acţiune care nu depinde în nici un fel de distanţă, se crede că ar exista factori invizibili, nedescoperiţi încă, ce acţionează în afara spaţiului aşa cum este el cunoscut deocamdată. Acest lucru este extrem de deosebit. Toate forţele cunoscute până în prezent depind de distanţă.
Mai interesant este că particulele inseparabile cuantic se recunosc între ele. Cu alte cuvinte ele nu formează perechi inseparabile cu alte particule, manifestând astfel un soi de memorie, sau cel puţin o capacitate de recunoaştere a particulelor pereche. Se poate spune că factorul invizibil din spatele inseparabilităţii cuantice are caracteristici destul asemănătoare cu ceea ce noi numim astăzi “conştiinţă”.
Cu alte cuvinte inseparabilitatea cuantică depăşeşte spaţiul cu patru dimensiuni (trei fizice timp) în care trăim, nefiind limitat de el. Este nonlocal. Mai mult, prin extensie, implică posibilitatea ca într-un spaţiu dimensional dat al Universului, să existe interacţiuni între toate lucrurile.
Proprietatea nonlocală a inseparabilităţii cuantice arată că toate părţile moştenesc (pentru totdeauna) caracteristici legate de întreg. În termeni simpli, nonlocalitatea inseparabilităţii cuantice implică practic că dacă avem două obiecte într-un sistem (în modelele fizice sunt numite “obiecte”) şi le separăm, punând obiectul A aici şi obiectul B la mare distanţă (să spunem zeci de mii de ani lumină), atunci, oricând obiectul A este afectat, obiectul B va reacţiona în consecinţă. Mai ciudat este că această reacţie este instantanee. Mecanismul depăşeşte spaţiul nostru cu patru dimensiuni şi nu are nevoie să aştepte un timp până ce un semnal este transmis. Altfel spus, ceea ce se întâmplă într-un loc va afecta imediat ceea ce se întâmplă în alt loc, oricât de îndepărtat, dar legat de primul cu fire invizibile spaţiului “nostru”. Cu alte cuvinte unele obiecte / evenimente care par a fi independente unele de altele, ca cele două particule, au de fapt o anume relaţie de origine necunoscută.
Nonlocalitatea ne arată că există o relaţie intrinsecă între obiecte, care încă nu a fost descoperită de ştiinţa modernă. Sau, cu alte cuvinte “totalitatea” unui sistem este mai mare decât suma părţilor sale. Aceasta este în contradicţie flagrantă cu ipoteza ştiinţei clasice. Se poate spune că ştiinţa clasică vestică poate vedea doar câte un punct, dar nu întregul plan; poate vedea copacii, dar ignoră pădurea. Totuşi, în ştiinţă, medicină şi filozofia tradiţionale chineze, întregului i se dă o mare importanţă.
Inseparabilitatea cuantică implică faptul că universul este un întreg inseparabil, că lucrurile interacţionează unele cu altele datorită unor factori necunoscuţi. Aceste implicaţii contrazic punctul de plecare al ştiinţei clasice vestice şi ridică întrebări serioase despre validitatea viziunii predominante a lumii.
