Copiii tăi nu sunt copiii tăi.
Ei sunt fii și fiice ai vieții tânjind după ea însăși.
Ei vin prin tine, dar nu de la tine,
Și, deși sunt cu tine, totuși nu-ți aparțin.

Poți să le dăruiești dragostea ta, dar nu și gândurile tale,
Căci au propriile lor gânduri.
Poți adăposti trupurile lor, dar nu și sufletele lor,
Căci sufletele lor locuiesc în casa zilei de mâine,
pe care nu o poți vizita, nici măcar în visele tale.

Vă puteți strădui să fiți ca ei,
dar nu căutați să îi transformați pe ei în versiunea voastră.
Căci viața nu merge înapoi și nici nu se atașează de ziua de ieri.

Părinții înțeleg conceptul de timp mai bine decât oricine. Nu este posibil să oprești
timpul în loc și cu siguranță nu îl poți da nici înapoi, indiferent cât de mult ne-am dori
să facem asta. Timpul merge înainte și noi toți mergem înainte cu el.

Este foarte tentant să vrem să ne punem amprenta asupra copiilor noștri – sau prin ei -, dar ei își au propria viață, iar noi o avem pe a noastră. Ei au propriile lor destine de îndeplinit, iar noi le avem pe ale noastre. Destinele noastre sunt împletite, dar nu sunt aceleași. 

Voi sunteți arcurile prin care copiii voștrii au provenit,
ca niște săgeți vii, ce sunt trimise înainte.
Arcușul vede semnul aflat pe calea infinitului,
și El te îndoaie cu puterea Sa
ca săgețile Lui să se ducă fulgerător și departe.

Lasă îndoirea ta din mâna arcașului să fie bucurie;
Căci așa cum El iubește săgeata care zboară,
tot așa iubește și arcul cel stabil.”

Kahlil Gibran