“Acum am devenit Moartea, distrugătorul de lumi.”— Bhagavad Gita

La șapte ani după testele nucleare din Alamogordo, New Mexico, Dr. J. Robert Oppenheimer, părintele bombei atomice, ținea o conferință la un colegiu când un student l-a întrebat dacă înainte de Alamogordo, Statele Unite au mai efectuat și alte teste atomice.

“Da, în timpurile moderne,” a răspuns el.

Propoziția, enigmatică și de neînțeles la acea vreme, era, de fapt, o aluzie la textele antice hinduse care descriu o catastrofă apocaliptică ce nu poate fi pusă pe seama erupțiilor vulcanice sau a altor fenomene naturale cunoscute. Oppenheimer, pasionat de sanscrita antică, se referea, fără nicio îndoială, la un pasaj din “Bhagavad Gita” care descrie un dezastru global cauzat de “o armă necunoscută, o rază de fier.”

Cu toate că ipoteza existenței armelor atomice înainte de actualul ciclu al civilizației umane este greu de acceptat pentru comunitatea științifică, apar dovezi în lume care par să confirme realitatea catastrofelor descrise de antici.

Sticla de Deșert

Au fost reale armele apocaliptice descrise de hinduși? Încă nu avem dovezi certe, însă existența întinselor fâșii de fragmente de sticlă nu își găsește altă explicație în prezent. Așa-numita sticlă de deșert a fost descoperită în multe locuri care nu au avut legătură cu armele nucleare create de omul modern. Numeroase deșerturi sunt presărate cu cristale de siliciu, aranjate într-o formă curioasă, care seamănă remarcabil cu fragmentele de sticlă descoperite la Nisipurile Albe, în Alamogordo, fragmente care s-au format, cu siguranță, ca urmare a exploziilor nucleare din timpul testelor conduse de americani.

În decembrie 1932, Patrick Clayton, inginer în cadrul Egiptian Geological Survey, conducea printre dunele Mării de Nisip Egiptene, în apropierea Platoului Saad din Egipt, când a auzit un scârțâit sub roțile mașinii. Examinând ceea ce cauzase sunetul, a descoperit bucăți mari de sticlă în nisip. Descoperirea a atras atenția geologilor din jurul lumii și a dat naștere unei dintre cele mai mari enigme științifice ale lumii moderne. Ce fenomen ar putea face ca temperatura nisipului deșertic să crească la minimum 1815 grade Celsius, astfel încât să se transforme în fâșii solide de sticlă de culoare galben-verde?

În timp ce trecea prin locul de testare nucleară din Alamogordo, Albion W. Hart, unul dintre primii ingineri care au absolvit Institutul de Tehnologie din Massachusetts, a observat că bucățile de sticlă apărute în urma testelor nucleare erau identice cu formațiunile pe care le observase în deșertul african în urmă cu 50 de ani. Însă suprafețele de nisip transformate în sticlă din deșertul Egiptean sunt mult mai extinse decât cele de la Alamogordo și numai o explozie de 10.000 de ori mai puternică decât cea din New Mexico ar fi putut genera asemenea transformări.

Mulți savanți au susținut că marile roci de sticlă în Deșertul Libian, în Sahara, Mojave și în multe alte locuri din lume, au apărut ca urmare a impactului unor meteoriți gigantici. Totuși, în acele locuri, cu excepția sticlei, deșertul pare neatins, fără urmă de cratere clasice asociate căderilor de meteoriți; nici sateliții și nici sonarele nu au relevat nimic și, în absența craterelor, teoria meteoriților nu pare să țină.

Mai mult, rocile sticloase găsite în Deșertul Libian prezintă un grad de transparență și o puritate (99%) ce nu sunt tipice fuziunilor meteoriților cu pământul. Siliconul cristalizat după un astfel de impact este amestecat cu fier și alte materiale, ceea ce nu este cazul sticlei din deșert.

Totuși, pentru a-și salva teoria, savanții

au susținut că este posibil ca meteoriții să fi explodat la câteva mile deasupra suprafeței Pământului, așa cum s-a întâmplat în celebrul eveniment de la Tunguska, sau că, în trecerea lor, au atins pământul și au ricoșat în așa fel încât nu au lăsat alte urme ale impactului în afara rocilor de sticlă formate în uriașa căldură degajată de acele frecări.

Aceste ipoteze nu explică însă faptul că două zone din Deșertul Libian, foarte apropiate una de alta, prezintă același tipar al dispersiei rocilor de sticlă – probabilitatea ca doi meteoriți să lovească atât de aproape unul de celălalt este foarte scăzută. Și nu explică nici absența apei din specimenele de tectite descoperite, în condițiile în care se crede că respectivele zone erau acoperite de apă cu aproximativ 14.000 de ani în urmă.

Antica Catastrofă de la Mohenjo Dâro

Orașul în care a apărut cultura în actuala Vale a Indusului este o mare enigmă. Pietrele ruinelor au fost parțial cristalizate, la fel și locuitorii săi. Mai mult, misterioase texte locale vorbesc de o perioadă de șapte zile consacrată recunoștinței față de mașinile zburătoare numite Vimana, timp în care oamenii le-au mulțumit acestora pentru salvarea a 30.000 de locuitori dintr-un episod catastrofic.

În 1927, la mult timp după descoperirea ruinelor de la Mohenjo Dâro, la marginea orașului au fost descoperite 44 de schelete. Majoritatea erau cu fața în jos, zăcând pe stradă și ținându-se de mâini, ca și cum o catastrofă a cuprins brusc orașul. În plus, unele trupuri prezintă semne inexplicabile de radiație. Mulți experți cred că Mohenjo Dâro este o dovadă clară a unei catastrofe nucleare ce a avut loc cu 2 milenii înainte de Cristos.

Și aceasta nu este singura locație antică unde se crede că au avut loc activități nucleare. Zeci de clădiri din lumea antică prezintă cărămizi din pietre topite, iar testele efectuate de savanții moderni nu pot explica geneza lor:

• Forturi și turnuri antice în Scotia, Irlanda și Anglia
• Orașul Catal Huyuk din Turcia
• Alalakh în nordul Siriei
• Ruinele celor Șapte Orașe, în apropiere de Ecuador
• Orașe între Râul Gange din India și Dealurile Rajmahal
• Zonele din deșertul Mohave din SUA

Oriunde ar fi fost făcute aceste descoperiri, simpla lor prezență, corelată cu descrierile clare ale anticilor despre un cataclism teribil, sugerează că ar fi putut exista o epocă timpurie în istoria umanității în care tehnologia nucleară să fi fost deja cunoscută, o epocă în care tehnologia atomică a fost întoarsă împotriva ființelor umane.