Muzică versus societate

Se spune ca Muzica este vocea sufletului. Își cântă sublim speranțele şi temerile, bucuriile si tristețea, este cea mai complexă exprimare, capabilă să ne transporte într-o altă lume, unde suntem doar noi și gândurile noastre, o parte integrantă a vieții umane.
În istoria muzicii, aproape toate culturile lumii au dezvoltat sisteme muzicale în diferite locuri de pe pământ.
 
Adevărul este că nimeni nu a reușit să stabilească concret vechimea și originile muzicii. Săpaturile arheologice din epoca paleolitică au scos la iveală diferite instrumente muzicale, cum ar fi flautul “Divje Babe” considerat astăzi ca fiind unul dintre cele mai vechi instrumente muzicale cunoscute, datând cu peste 40.000 de ani în urmă.
 
Cert este că muzica a însoțit ființa umană încă de la începuturile sale iar aceasta nu este cunoscută numai oamenilor, sunt de asemenea vocile naturii care umplu aerul cu numeroasele lor sunete și timbre diferite, ale numeroaselor specii de animale și păsări care cânta zilele și nopțile, cu ritmul lor regulat.
 
În ceea ce priveste natura științifică a muzicii, există o relație profundă și ascunsă între muzică și știință, care nu este reductibilă doar la fizica acustică, frecvența bătăilor sau fenomenul de rezonanță.
  Pitagora credea că rapoartele muzicale observate pe monocord ar fi reproduse chiar și în cosmos, compunând o armonie a sferelor cerești.

În Școala pitagoreică, multă matematică aplicată în domeniul muzical provine din studiul fizicii acustice: fizica ce studiază sunetul, undele de presiune, infrasunete, ultrasunete, vibrații, geometrii muzicale etc.

Filolao, unul dintre pitagoricieni, spunea că “toate lucrurile se întâmplă din necesitate si armonie” și susținea că, asa cum pietrele care șuieră prin aer, la fel și corpurile celeste emit un sunet.  
Ideea unei armonii a sferelor a traversat Orientul si Occidentul de-a lungul secolelor, de la cea mai îndepărtată antichitate până în pragul epocii moderne.
Aceste relații au fost apoi studiate de mulți oameni de stiintă, filozofi, muzicieni si alții.
 
În zilele noastre muzica a devenit aproape esențială, ne însoțește puțin în tot ceea ce facem și este ciudat faptul că o evoluție semnificativă a avut loc într-o perioadă atât de scurtă.

Diversitatea muzicii produse astăzi este aceeași cu muzica de acum cincizeci de ani.
Cercetătorii, în special, au analizat diferite caracteristici ale cântecelor, printre care armonia, acordurile și timbrul (calitatea tonală a muzicii) parcurgându-i astfel evoluția temporală.

Prima revoluție – înțeleasă ca o schimbare bruscă în paradele de succes – a venit în anii ’60, împreună cu apariția primelor grupuri muzicale.
Ulterior, în 1983, a avut loc o a doua revoluție, datorită apariției sintetizatoarelor și a altor instrumente electronice.
Ultimul, si cel mai semnificativ, este datat în 1991, când hip-hop-ul si rap-ul au devenit mainstream.

A fost o mare revoluție, deoarece hip-hop și rap au puțină armonie: accentul este pus pe ritmuri și sunete vocale. Deodată, a devenit posibilă scrierea unei melodii fără armonie.

În ciuda tuturor schimbărilor și urâțeniei introduse în arta frumoasă, la originile sale Muzica rămâne în continuare o experiență mistică de armonie, frumusețe, bucurie și iubire eternă. Dar este destul de greu să întelegem asta în timp ce suntem asurziți de aceste țipete de disperare, cacofonii sonore care ne intoxică sufletul.

Conceptul de muzică ar trebui schimbat într-o manieră drastică. Ceea ce noi numim “muzică” s-a transformat și continuă să se transforme odată cu schimbarea civilizației. De fapt, nu este vorba doar de muzica pe care ne place să o ascultăm, dar și de semnificația pe care o acordăm acesteia.

Civilizațiile din trecut aveau un respect deosebit față de muzică, acestea o considerau ca fiind oferită oamenilor de catre Zeități pentru a-şi recăpăta armonia ființei, o componentă distinctă și esențială a vieții, dincolo de înțelegerea intelectuală.

Foarte multe personaje binecunoscute din istorie au înțeles adevărata esență a muzicii și au lăsat în urmă înțelegerile lor profunde despre aceasta.

Severino Boezio, în opera sa “De Institutione Musica”, împarte muzica în trei categorii principalele:

“musica instrumentalis” (armonia sunetelor produse de instrumente și voce), “musica humana” (armonia sufletului), “musica mundană” (a universului, a sferelor cerești).

Prima categorie se referă la muzica ce e cunoscută ca artă a sunetelor. A doua, însă, are ca obiect armoniea sufletului omenesc, care, pentru atingerea unui grad ridicat de perfecțiune trebuie să fie acordat în primul rând cu el însuși. În final, “musica mundana” este armonia universului, care poate fi gândită astfel doar de sufletul uman, întrucât aceasta conține în esență arhetipul său.

Dante Alighieri în “Divina Comedie” spune că “Iadul este o non-muzică, exprimă haosul în absența luminii divine și ordinii. În Purgatoriu, muzica este diferită, aici sunetele plăcute și imnurile reprezintă fundalul întregului cântec, pentru a ghida sufletele pe calea mântuirii veșnice. În Paradis, muzica este inefabilă, deoarece reflectă armonia și ordinea cosmosului”.

În lucrarea “De Musica”, scrisă între 387 și 389, sub formă unui dialog între Maestru și Discipol, Aurelio Agostino expune principii, legi, concepte științifice legate de muzică și valoarea ei estetică.

Agostino a avut o influență profundă asupra gândirii medievale. Acesta afirma că “ritmul vine de la Dumnezeu însuși și este comunicat sufletului, descoperindu-l în interior. Când omul descoperă în sine ordinea armonioasă a ritmului se dăruiește pe deplin Celui care veșnic a stabilit în ordine creația, în funcție de proporție și frumusețe”.

Pentru Agostino, viața noastră, atunci când ne adresăm adevăratului Bine, devine călătoria (morală) a frumuseții și bucuriei care ne face să ne veselim în cântec. “Cântați și mergeți! Ce înseamnă: mergeți? Avansează, avansează în bine (…) Dacă progresați, mergeți; dar trebuie să avansezi în bine, în adevărata credință, în bună conduită. Cântați și mergeți.”